Ce este Religia?

Religie

Religia este credinţa în supranatural, sacru sau divin, şi codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile şi instituţiile asociate cu această credinţă. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.


Diverse simboluri religioase, incluzând (pe primul rând) Creştin, Iudaic, Hindus, Baha'i, (pe al dolilea rând) Islamic, Tribal, Taoist, Shinto (pe al treilea rând) Buddhist, Sikhist, Hindus, Jainist, (pe al patrulea rând) Ayyavalist, Tripla Zeiţă, Crucea malteză, Pre-creştin slavonic

Religia ca expresie simbolică
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existenţa unei realităţi absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credinţa. Ea permite omului să se orienteze în chestiunea marilor întrebări ale vieţii şi dă omului un sens existenţei sale care depăşeşte viaţa sa biologică.[1]

Religia ca tip de comportament uman
Religia este un tip de comportament uman (credinţe, ritualuri) referitor la fiinţe, forţe şi puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut şi există încă pentru că ea îndeplineşte anumite funcţiuni:
Funcţia cognitivă:
Religia este o formă de explicare a lumii, în condiţiile lipsei unei cunoaşteri ştiinţifice. Ca modalitate de cunoaştere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenţei umane (prima existenţă la care cunoaşterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenţei. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experienţe ca aceea a viselor, transei şi morţii.
Funcţia acţională:
Religia este o formă de extensie a capacităţilor umane limitate de acţiune. James Fraser [3] argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forţele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forţele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.
Funcţia de reducere a anxietăţii:
Bronislaw Malinowski [4] explică că magia şi religia sunt instrumente de reducere a anxietăţii în situaţiile care depăşesc posibilităţile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieţii umane". Ea este un răspuns la tragediile vieţii umane, la conflictul dintre proiectele umane şi realităţi.
Funcţia socială (structurantă):
Émile Durkheim [5], spune că funcţia religiei este de a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor ei, menţinând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuşi. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăşi.
Funcţia compensatorie:
În societăţile stratificate social, Karl Marx [6] şi Friedrich Engels [7], identifică o funcţie compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranţa într-o compensaţie în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză şi o funcţie de stabilitate, menţinând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societăţile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acţionând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacţie compensatorie.
Funcţia identitară:
Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii şi prezervării identităţii unor comunităţi etnice sau chiar a unor comunităţi constituite exclusiv prin aderenţa la o credinţă religioasă. Religia este deci un liant al vieţii sociale şi un instrument de creştere a coeziunii sociale.[8]


Religia explicată de către antropologie şi biologie
La întrebarea de ce a apărut şi există încă religia, antropologia şi biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicaţia biologică a religiei

Etimologie
Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul şi fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înţelesului vieţii. În mod obişnuit, religiile evoluează din/către mitologie şi au drept caracteristici necesitatea credinţei şi un mod specific de a gândi şi a acţiona pe care credincioşii sunt îndemnaţi să le respecte. Religile creştine scocotesc cuvântul "religie" ca "legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu".

Ştiinţa şi religia

Cunoaşterea religioasă, conform practicanţilor religiei, poate fi obţinută de la lideri religioşi, texte sacre (scripturi), şi/ori prin revelaţie personală. Unele religii consideră această cunoaştere ca nelimitată şi capabilă să răspundă tuturor intrebărilor; alţii văd cunoaşterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoaşterea obţinută prin observare fizică. Unii oameni religioşi consideră că cunoaşterea religioasă obţinută în acest mod este absolută şi infailibilă.
Metoda ştiinţifică presupune dobândirea cunoaşterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor s-au evaluarea experimentelor şi răspunde doar intrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidentelor observate fizic. Toată cunoaşterea ştiinţifică este subiectul ajustărilor ulterioare în faţa evidenţelor adiţionale. Teoriile ştiinţifice care dispun de o preponderenţă a evidenţelor favorabile sunt adesea considerate ca fapte (de exemplu teoria gravitaţiei ori evoluţiei).
De-a lungul secolelor ştiinţa a fost criticată cu înverşunare (şi încă este) de către religie.
În cadrul ştiinţelor naturii, cel mai elocvent şi actual exemplu este dezbaterea privind creaţionismul, privind compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii şi teoriile ştiinţifice ale cosmologiei şi biologiei evoluţioniste. Un exemplu mai vechi este reacţia Vaticanului faţă de "falsificarea" de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Ştiinţele sociale şi ele au fost ţinta unor atacuri din partea religiei din motive ce ţin de diverse rezultate şi concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiţie adevărată, unii credincioşi (de exemplu fundametaliştii islamici sau creştini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice.
De obicei apar conflicte între afirmaţiile cu caracter ştiinţific şi cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creaţiei din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume şi om, însă nu şi ştiinţa despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi şi exegeza şi hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuşi că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre " raporturile dintre Dumnezeu, lume şi om ", ea practică un discurs, care prin definiţia (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot aşa cum atunci când vorbeşte despre obiecte, fiinţe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea îşi expune în mod inevitabil afirmaţiile criticii legitime a ştiinţei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activităţi umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.

Filozofia şi religia

Toate întreprinderile umane pot degenera şi îsi pot rata raţiunea de a fi şi toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginaţia ne poate face să pierdem sensul realităţii iar abuzul de raţiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci şi ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înţelese dintr-o dată şi o dată pentru totdeauna: ele ramân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, facându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept "punctul de sosire". Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:
Gândirea magică: Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la "micul Isus" să fie sănătos şi să crească mare sau adultul care îi cere "bunului Dumnezeu" să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credinţa că putem acţiona de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugăminţile noastre fierbinţi. Astfel, superstiţia înlocuieşte gândirea critică. Gândirea magică se deosebeşte de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună. [9]
Confuzia discursului: O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realităţii, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicţie cu ceea ce ne spun ştiinţele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândoura. În această formă de degenerare a religiei afirmaţiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevar stă în utilitatea lui psihologică şi nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin şi că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupam de teoria evoluţiei, care în mod necesar e falsă şi nocivă?
Integrismele: Există însă şi alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea "a Revelaţiei"), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esenţial şi accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză şi nu în latină, uitând că limbile primilor creştini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiţia trebuie acceptată aşa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianţă între refuzul istoriei şi nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă...
Fanatismul O ultimă formă de degenerare a religiei este şi fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât şi fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmaţii. Nu putem aşadar justifica impunerea ei altui individ. Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeaşi experienţă poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeaşi destinaţie, şi că experienţele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înţelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, şi că el nu este nici azi înca total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susţinem că îl cunoaştem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se precepe aşadar ca unicul deţinător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel "alege crucea sau mori" sau acel "Alah e mare" al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere şi sinteză după text de Claude Paris şi Yves Bastarache din lucrarea "Gândire critică şi argumentaţie" (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 ("Privire asupra religiei"), p. 69/70.)

Religia ca superstiţie

Istoric vorbind, superstiţia a fost întotdeauna credinţa celui de-o religie diferită de aceea a celui care o judecă. Astfel ereziile au fost considerate a fi superstiţii, aşa cum şi religiile celorlalţi au fost definite ca fiind superstiţii. [10] Se pare deci că şi eticheta de superstiţie face parte din mai numeroasa familie de manifestări ale antropocentrismului: o credinţă, o valoare sau o practică diferită de aceea specifică culturii în care ne-am născut este automat (fără o analiză temeinică adică) percepută ca ceva inferior, demn de dispreţ şi ridiculizare.
D.Ex.-ul defineşte superstiţia ca fiind "o prejudecată care decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau alte rămăşiţe ale animismului şi ale magiei". Nu e de mirare deci că credincioşii şi-au aruncat reciproc, dintotdeauna, aşa cum s-a menţionat mai sus, invectiva de superstiţie pentru a respinge religia celuilalt, căci după cum se poate constata toate religiile prezintă această credinţă în "spirite bune sau rele", căci zeii, îngerii sau demonii sunt definiţi şi ei a fi astfel de entităţi imateriale (vezi D.Ex., primul sens al termenului "spirit": "În filozofia idealistă şi în concepţiile religioase, spiritul este un element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul; fiinţă imaterială supranaturală, duh."). De altfel Dicţionarul Enciclopedic Român ediţia 1966 precizează că "între supestiţie şi credinţa religioasă nu există o deosebire de esenţă." Şi pe bună dreptate se afirmă asta, căci latura superstiţioasă a religiilor nu se limitează doar la faptul că toate postulează existenţa unor spirite bune şi rele, întrucât la majoritatea dintre ele găsim şi credinţa în vrăjitoare; unele dintre aceste religii vorbesc de altfel explicit în textele lor sacre despre vrăjitoare, cum este cazul, de exemplu, cu creştinismul şi iudaismul (În Biblie, în "Ieşire" mai exact (Exod 22:18), dumnezeul evreilor şi creştinilor cere acestora să ucidă vrăjitoarele: "Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască".). Dar mai mult, există deasemenea numeroase exemple în care credicioşii creştini manifestă credinţa în semne prevestitoare (de ex. povestea creştină despre împăratul Constantin căruia dumnezeul creştinilor i-a prevestit victoria printr-un semn) sau numere fatidice (există o lungă istorie a aşteptării sfârşitului lumii şi a venirii lui Iisus Hristos, nu e nevoie decât să citim despre milenarism sau apocaliptism (anul 1000, anul 2000, etc.) sau chiar Biblia (mai exact Apocalipsa 13: 18) unde se vorbeşte despre "numărul fiarei", 666)). Cât despre trăsăturile magice ale religiei, acest aspect a fost deja detaliat în secţiunea Filozofia şi religia, unde s-au comentat maladiile religiei, printre care şi gândirea magică manifestată în creştinism prin rugăciune (în special ceea ce în ortodoxie se numesc "rugăciune de cerere"[11][12] şi în catolicism "de graţie" sau "intercesiune".).
Şi pentru antici echivalenţa superstiţie-religie era valabilă: Cicero, de ex., definea superstiţia ca fiind "o vană teamă de zei" (De divinatione, I). Tot el spunea că "cunoaşterea întregii naturi ne scapă de superstiţie, ne eliberează de spaima de moarte […]" (De finibus, I, xix, 63).
Lucreţiu spunea despre religie: "Ignoranţa şi frica, iată fundamentele oricărei religii (Lucreţiu, Bunul Simţ, x). Opinia lui va fi preluată mai târziu şi de baronul d'Holbach.
Şi Tacit, în scrierile sale, defineşte adesea ca superstiţii toate cultele asiatice care se răspândeau pe atunci în inima imperiului, printre care şi creştinismul (Tacit, Istorii, iv, LIV, 4).
Creştinii au preluat şi ei această viziune despre religia celuilalt, astfel că Lactanţiu spune: "Religia este cultul adevăratului Dumnezeu, superstiţia fiind aceea a unui fals dumnezeu".
Alţi creştini au fost chiar mai precişi, astfel că Clement din Alexandria (Stromates, vii, 4) şi Origen (Contra Celsum, iii, 79) definesc religia evreilor şi ereziile creştine ca fiind şi ele superstiţii.[13] Pentru Augustin chiar şi caracterele mistice fac parte din superstiţie (De doctrina christiana, xx).
Pentru Toma d’Aquino, mai perspicace şi deci mai rezervat, căci realizează faptul că religia şi superstiţia se opun pe un acelaşi teren, superstiţia este excesul de religie, superstiţiosul aducând un cult divin celui care cărui nu trebuie să-i aducă sau aducând un cult cui trebuie, dar de maniera în care nu trebuie.[14] Tot sfântul Toma ne spune că există şi un ghicit acceptabil pentru creştinism, care se diferenţiază de gihicitul superstiţios, prin faptul că acesta nu apelează la demoni şi că prin actul ghicirii nu se încalcă libertatea lui Dumnezeu de a rândui viitorul după bunul plac. El vede astfel, se pare, "demnă de elogii", astrologia, care face parte din această categorie virtuoasă de ghicire, întrucât ea "se referă la lucruri naturale care se întâmplă în mod necesar, funcţie de dispoziţia aştrilor"(Summa, qu. xcv, art. 5).[15]. Această viziune relaxată a lui Toma d'Aquino despre superstiţie va antrena în perioada Renaşterii o acceptare a multor feluri de superstiţii, printre care şi idolatria.
Adepţii Reformei nu vor întârzia să numească catolicismul superstiţie. Calvin este cât se poate de clar, declarând cultul Feciarei Maria şi a sfinţilor ca fiind o superstiţie (Instituţia religiei creştine, i, IV, 3). Pentru protestanţi, superstiţie este orice rit care nu este cerut şi aprobat formal de Dumnezeu, adică de Scriptură.
Francis Bacon, asociază superstiţia cu teologia, atunci când defineşte cele 3 surse de eroare şi falsă filozofie. [16]. Pentru Spinoza "toate religiile sunt superstiţii care învaţă oamenii să dispreţuiască natura şi raţiunea […]."[17].
Pentru Hobbes, părintele filozofiei politice occidentale, diferenţa între superstiţie şi religie este de ordin sociologic şi politic; el explică că "teama de o putere invizibilă imaginată pe baza poveştilor acceptate public se numeşte religie, pe când aceeaşi teamă dacă se datoreşte unor poveşti despre puteri invizibile imaginate dar care nu sunt acceptate public, se numeşte superstiţie."[18].
Constantin François de Chassebœuf, conte de Volney spunea, parcă repetând cuvintele lui Lucreţiu: "Frica şi speranţa fac principiul oricărei idei religioase." (De Volney, Ruines).
Pentru Kant declaraţia de credinţă, ritul, ascentismul şi rugăciunea sunt toate forme de nebunie superstiţioasă (Religia în limitele simplei raţiuni, iv, 2). Pentru el orice tentativă de a place lui Dumnezeu alta decât intenţa morală este nebunie religioasă (Religia în limitele simplei raţiuni, iv, 2).
Pentru Bergson, superstiţa este religia socializată şi instituită (Cele 2 surse ale moralei şi religiei).
Psihanaliza, începând cu fondatorul ei, Siegmund Freud, vede în orice religie o iluzie, făcând caducă orice opoziţie de natură între religie şi superstiţie.[19].
Konrad Zucker (Psihologia superstiţiei) încearcă să discearnă trei tipuri de supestiţie, primele două putând include religia. Superstiţia mistică este astfel credinţa în sacrificii, prezicerea viitorului, profeţia, ghicitul şi astrologia. Superstiţia magică este credinţa în deochi, amulete, talismane, vrăjitoare şi lycantropie (credinţa în existenţa oamenilor ce se pot transforma în lupi). Şi în această categorie găsim deci credinţa în vrăjitoare, prezentă în iudaism şi creştinism şi deja comentată anterior.[20]. În acest sens, merită adăugat, poate, faptul că această credinţă în existenţa vrăjitoarelor a antrenat sacrificarea inutilă a mii şi mii de victime omeneşti, în aşa-numitele "vânători de vrăjitoare".
Mark Twain spunea: "Mult timp au existat vrăjitoare. Aşa ne spune Biblia. Şi Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care şi-a făcut datoria cu lene şi indolenţă, şi-a adunat în fine laţurile, cleştii de strivit degetele şi lemnele de rug, şi îşi începu sfânta muncă cu seriozitate. Şi munci ea zi şi noapte timp de veacuri, băgând în puşcării, torturând, spânzurând şi arzând pe rug hoarde şi armate-ntregi de vrăjitoare, curăţind creştinătatea de prezenţa lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există şi nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu ştim dacă să rîdem sau să plângem… Cine a descoperit că nu există vrăjitoare? Preotul, parohul? Nu, ăştia n-au descoperit niciodată nimic. La Salem parohul a ţinut patetic de text chiar şi după ce mirenii l-au abandonat cu remuşcări şi lacrimi pentru crimele şi cruzimea cu care acesta i-a convins să acţioneze până atunci. Parohul voia mai mult sânge, mai multă ruşine, mai multă violenţă; sunt mirenii cei care l-au oprit. În Scoţia parohul a ucis vrăjitoarea după ce judecătorul a declarat-o inocentă; şi după ce parlamentul s-a îndurat să înlăture oribila lege contra vrăjitoarelor din Codul penal, tot parohul a fost acela care cu lacrimi şi rugăminţi implora să fie menţinută. Textul despre vrăjitoare rămâne în Biblie, numai practica s-a schimbat. Focul Iadului s-a dus, dar textul rămâne. Mai bine de 200 de articole de Cod penal s-au dus din legislaţie, dar textul care le-a autorizat rămâne." (Mark Twain, Predarea Bibliei şi practica religioasă).[21]
[modificare]