DESPRE CURAJ

“Deci credeti ca sunt curajoasa?” intreba ea.
“Da, cred”.
“Poate ca sunt.O sa va povestesc despre unul dintre ei. Cu multi ani in urma, cand lucram ca voluntara la Spitalul Stanford, am cunoscut o fetita, Lisa, care suferea de o boala rara si grava. Singura ei sansa de vindecare parea a fi o transfuzie de sange de la fratiorul ei de cinci ani, care supravietuise intr-un mod miraculos aceleiasi boli si reusise sa dezvolte niste anticorpi impotriva acestei maladii. Doctorul i-a explicat situatia fratiorului ei mai mic, si l-a intrebat pe baietel daca vrea sa-i doneze sange surorii lui mai mari. L-am vazut atunci ca ezita putin, dupa care, a tras aer in piept si a spus: “da, o sa-i dau sange daca asta o va salva pe Lisa”.
In timp ce se efectua transfuzia, el statea intins in pat langa sora sa si zambea, asa cum faceam si noi toti, vazand cum fetitei ii revenea culoarea in obraji. Dintr-o data insa, chipul lui pali, si zambetul ii pieri de pe buze. Isi ridica ochii catre doctor si-l intreba cu o voce tremuranda, “Voi muri chiar pe loc?”.
Fiind micut, baietelul intelesese gresit; el credea ca o sa-i dea tot sangele surorii lui.
“Da, am invatat ce e curajul,”